[...] văzând unul dintre păstorii de capre rana, îi spuse cavalerului să n-aibă nici o grijă, că are să-i pună el o doctorie cu care lesne o să se tămăduiască. Și luând niște foi de rozmarin, care creștea pe acolo din belșug, le mestecă în gură și le sără cu un praf de sare, după care, oblojindu-i urechea cu ele, i-o legă cât putu mai strâns, încredințându-l că de alt leac nu mai avea nevoie câtu-i lumea, și așa a fost.
Miguel de Cervantes - Don Quijote de la Mancha
