Dar eu, de câte ori aud vorbindu-se despre aceste chestiuni şi de altele asemenea, nu pot spune hotărât dacă viaţa omului se desfăşoară după o lege a destinului şi după o necesitate imuabilă, sau la voia întâmplării. Într-adevăr, cei mai înţelepţi dintre cei vechi şi cei care le urmează ideile se deosebesc între ei şi mulţi au părerea, adânc întipărită, că zeii nu se preocupă nici de naşterea, nici de sfârşitul nostru, nici, într-un cuvânt, de noi, oamenii: de aceea, zic ei, cei buni au parte de nenorociri şi cei răi de bucurii. Alţii, dimpotrivă, cred că este o legătură între destin şi întâmplările vieţii, dar că aceasta nu e determinată de mersul stelelor, ci de principiile şi de corelaţiile cauzelor naturale; şi totuşi ei ne lasă nouă alegerea felului de viaţă, care, odată ales, determină ordinea inevitabilă a evenimentelor. Căci răul şi binele nu sunt ce crede vulgul: mulţi dintre cei ce par a se lupta cu nevoile sunt fericiţi şi mulţi dintre cei ce înoată în bogăţii sunt cu totul nefericiţi dacă cei dintâi suportă bărbăteşte apăsarea sorţii, iar ceilalţi se folosesc prosteşte de norocul lor. De altminteri, celor mai mulţi oameni nu li se poate scoate din minte ideea că viitorul cuiva e hotărât chiar de la naştere şi, dacă unele se întâmplă altfel decât i-a fost scris, vina o poartă şarlataniile prezicătorilor, care prezic ce nu ştiu: se pierde astfel încrederea într-o ştiinţă care şi-a dat serioase dovezi atât în vremea veche, cât şi într-a noastră.
Tacitus — Anale VI.22