Deznădejdea dinaintea trezirii

[...] deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înțelege și justifica existența omenească. Deznadejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieții cu virtutea, cu dreptatea, cu rațiunea și de a răspunde exigențelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea - cei ce s-au trezit.

Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare 

Legea slujirii și vocația puterii

- E legea slujirii. Cine vrea să aibă viață lungă, trebuie să slujească. Însă cine vrea să fie stăpân, își scurtează zilele.

- Atunci, de ce năzuiesc atâția să devină stăpâni? 

- Fiindcă nu știu ce-i așteaptă. Puțini sunt cei născuți ca să stăpânească, aceia pot s-o facă și să-și păstreze voioșia și sănătatea. Dar ceilalți, cei care au ajuns stăpâni numai din ambiție, sfârșesc cu toți în neființă.

- În ce neființă, Leo? 

- De exemplu, în sanatorii. 

Hermann Hesse - Călătorie spre Soare-Răsare 

Înțelepciunea

Înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. 

Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești. 

Un adevăr poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. 

Hermann Hesse - Siddhartha 

Drumul desăvârșirii e singuratic

Siddhartha

Nu, cel ce caută cu adevărat, cel care vrea să afle ceva cu adevărat, nu îmbrățișează nici o învățătură. Însă cel care a ajuns să afle ceva, acela poate să încuviințeze orice fel de învățătură, orice drum, orice scop, pe acesta nu-l mai desparte nimic de celelalte mii de oameni care trăiesc întru Cel veșnic, respirând dumnezeirea.

Hermann Hesse - Siddhartha 

Eternitatea - Împărăția lui Dumnezeu

Este vorba, însă, de ceea ce eu numesc eternitate. Pioșii o numesc împărăția lui Dumnezeu. Căci îmi spun: noi, toți oamenii aceștia care vrem mai mult, noi, cei bântuiți de dor, cei care avem o dimensiune în plus, n-am putea trăi defel dacă în afara aerului acestei lumi n-ar mai exista și un alt aer pe care să-l respirăm, dacă în afară de timp n-ar mai exista și eternitatea care, iată, nu-i altceva decât tărâmul celor adevărați. Acestui tărâm îi aparțin muzica lui Mozart și poeziile marilor tăi poeți, lui îi aparțin sfinții care au săvârșit minuni, care au murit ca martiri, dând oamenilor un exemplu măreț. Dar tot eternității îi aparține și orice imagine a unei fapte adevărate, puterea oricărui sentiment adevărat, chiar dacă nimeni n-o cunoaște, chiar dacă nimeni n-o așterne pe hârtie, pentru a o transmite lumii de mai târziu. În eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă.
Evlavioșii au avut cele mai multe cunoștințe despre aceste lucruri, a continuat ea gânditoare. De aceea, din ea s-au tras sfinții și ceea ce la ei se cheamă "comunitatea celor sfinți". Sfinții sunt adevărații oameni, frații apostoli ai Mântuitorului. Toată viața noastră mergem pe drumul​ care urmează să ne ducă spre ei, cu fiecare faptă bună, cu fiecare gând îndrăzneț, cu fiecare iubire. Comunitatea celor sfinți a fost reprezentată, în epocile trecute, de pictori pe fundalul unui cer de aur, strălucitor, frumos și învăluit de pace - ea nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce, mai înainte numisem "eternitate". Ea este împărăția de dincolo de timp și de aparențe. Iată, acolo este locul nostru, acolo ne putem simți și noi că acasă, într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce ne este nouă dor de moarte. Acolo îl vei găsi din nou pe Goethe al tău, pe Novalis și pe Mozart al tău, iar eu îi voi găsi pe sfinții mei, pe Cristoffer, pe Philipp de Neri și pe toți ceilalți. Există foarte mulți sfinți care mai întâi au fost păcătoși înrăiți, chiar și păcatul poate fi un drum care să te ducă spre sfințenie, păcatul și viciul. Ah, Harry, suntem nevoiți să bâjbâim prin atâta noroi și absurditate până să ajungem acasă! Și n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă.

Hermann Hesse - Lupul de stepă

Omul este o punte între natură și spirit

Dar omul nu este o structură împietrită și durabilă, ci mai degrabă o încercare și o trecere, nu este nimic altceva decât o punte îngustă, periculoasă, întinsă între natură și spirit. Chemarea lui cea mai profundă îl împinge înspre spirit, spre Dumnezeu - dorul lui cel mai fierbinte îl trage îndărăt spre natură, spre mumă: viața lui pendulează, înfricoșată și tremurândă, între aceste două forțe. Ceea ce se înțelege prin noțiunea de "om" este întotdeauna doar o efemera convenție burgheză.

Hermann Hesse - Lupul de stepă

Spiritul burghez

"Spiritul burghez", înțeles ca o stare permanentă a condiției umane, nu înseamnă nimic altceva decât o  încercare de a atinge echilibrul, năzuința spre o medie echilibrată între numeroasele extreme și polarități contrastante ale comportamentului uman.

Hermann Hesse - Lupul de stepă