Nașterea creștinismului - varianta conspiraționistă

Să vedem, Matei, Luca, Marcu și Ioan sunt o gașcă de cheflii care se adună undeva și hotărăsc să facă o întrecere, inventează un personaj, stabilesc câteva fapte esențiale și dă-i bătaie, pentru rest fiecare e liber, și la urmă se va vedea cine a reușit mai bine. Pe urmă, cele patru povestiri ajung în mâna prietenilor, care încep să facă comentarii docte: Matei e destul de realist, dar insistă prea mult pe chestia aia cu Mesia, Marcu nu-i rău, dar cam prea dezordonat, Luca e elegant, trebuie s-o admitem, Ioan exagerează cu filosofia... Dar în fine, cărțile plac, circulă din mână în mână și, când cei patru își dau seama ce se întâmplă, e prea târziu, Pavel l-a întâlnit deja pe Iisus pe drumul Damascului, Pliniu își începe ancheta lui din ordinul împăratului îngrijorat, o droaie de apocrife se prefac că știu și ele multe despre asta. Lui Petru i se urcă la cap, se ia în serios, Ioan amenință că va spune adevărul, Petru și Pavel pun să fie prins, îl cetluiesc pe insula Patmos și bietul de el începe să calce în străchini, vede lăcuste pe tăblia patului, faceți trâmbițele acelea să tacă, de unde vine tot sângele acesta... Iar ăilalți îl vorbesc că bea, că are arteroscleroză... Și dacă o fi fost chiar așa?

Umberto Eco - Pendulul lui Foucault

Eternitatea - Împărăția lui Dumnezeu

Este vorba, însă, de ceea ce eu numesc eternitate. Pioșii o numesc împărăția lui Dumnezeu. Căci îmi spun: noi, toți oamenii aceștia care vrem mai mult, noi, cei bântuiți de dor, cei care avem o dimensiune în plus, n-am putea trăi defel dacă în afara aerului acestei lumi n-ar mai exista și un alt aer pe care să-l respirăm, dacă în afară de timp n-ar mai exista și eternitatea care, iată, nu-i altceva decât tărâmul celor adevărați. Acestui tărâm îi aparțin muzica lui Mozart și poeziile marilor tăi poeți, lui îi aparțin sfinții care au săvârșit minuni, care au murit ca martiri, dând oamenilor un exemplu măreț. Dar tot eternității îi aparține și orice imagine a unei fapte adevărate, puterea oricărui sentiment adevărat, chiar dacă nimeni n-o cunoaște, chiar dacă nimeni n-o așterne pe hârtie, pentru a o transmite lumii de mai târziu. În eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă.
Evlavioșii au avut cele mai multe cunoștințe despre aceste lucruri, a continuat ea gânditoare. De aceea, din ea s-au tras sfinții și ceea ce la ei se cheamă "comunitatea celor sfinți". Sfinții sunt adevărații oameni, frații apostoli ai Mântuitorului. Toată viața noastră mergem pe drumul​ care urmează să ne ducă spre ei, cu fiecare faptă bună, cu fiecare gând îndrăzneț, cu fiecare iubire. Comunitatea celor sfinți a fost reprezentată, în epocile trecute, de pictori pe fundalul unui cer de aur, strălucitor, frumos și învăluit de pace - ea nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce, mai înainte numisem "eternitate". Ea este împărăția de dincolo de timp și de aparențe. Iată, acolo este locul nostru, acolo ne putem simți și noi că acasă, într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce ne este nouă dor de moarte. Acolo îl vei găsi din nou pe Goethe al tău, pe Novalis și pe Mozart al tău, iar eu îi voi găsi pe sfinții mei, pe Cristoffer, pe Philipp de Neri și pe toți ceilalți. Există foarte mulți sfinți care mai întâi au fost păcătoși înrăiți, chiar și păcatul poate fi un drum care să te ducă spre sfințenie, păcatul și viciul. Ah, Harry, suntem nevoiți să bâjbâim prin atâta noroi și absurditate până să ajungem acasă! Și n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă.

Hermann Hesse - Lupul de stepă