Starea preoțimii din timpul lui Boccaccio

[...] omul își dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoții păcătuiau cu toții prin desfrânări trupești și nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar și-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaște frâul pocăinței ori al rușinii, până într-atât încât femeile stricate și copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câștiga favoruri. Și apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi, robiți pântecului ca dobitoacele și fără altă grijă decât desfrâul lor. Și tot umblând să-i cunoască mai văzu că-s și zgârciți și atât de lacomi de bani, încât vindeau și cumpărau sângele asupriților, chiar și pe cel creștinesc și deopotrivă cu el și lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că țineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoț cu ele și având atari samsari încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toți negustorii câți se aflau acolo. Și simoniei lor nerușinate îi ziceau chipurile ‘procuratură’, iar lăcomiei fără frâu ‘susținere’, vezi Doamne! Ca și cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înțelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase și ca și cum s-ar fi lăsat și el înșelat ca oamenii de rând de numele pe care li-l dădeau lucrurile.

Giovanii Boccaccio - Decameronul

Nu lucrurile în sine sunt rele ci atașarea noastră de ele

151.a) Căci, așa cum spun, nu a avea vatămă, ci a te atașa cu patimă de ceea ce ai.[...]
Și dacă văd pe cineva că are ceva, dar nu este alipit pătimaș de ceea ce are - prin aceea că nu se tulbură și nu se necăjește -, cunosc atunci că acela umblă pe pământ, dar nu are cugetare pământească în el.

Patericul Mare (I, 151a)

Iubirea nu-i păcat

... am săvârșit păcatul pe care tinerețea îl poartă în firea ei, și care, dac-ai dori să-l lepezi, ar însemna să-ți lepezi însăși tinerețea; iar dacă cei bătrâni ar vrea să-și amintească c-au fost și ei odată tineri și ca atare ar măsura greșeala celorlalți după greșeala lor și pe a lor după a celorlalți, păcatu-acesta n-ar mai fi atât de mare și de greu...

Boccaccio - Decameronul II, 6