Trebuie să ne păstrăm o odaie dosnică [arriereboutique], numai a noastră, fără nici o altă menire, în care ne putem afla adevărata libertate, precum și întâiul adăpost al singurătății noastre. Aici trebuie să purtăm zilnic dialogul cu noi înșine, un dialog atât de intim, încât nici o întâlnire și nici o legătură cu lucruri străine să nu-și afle locul: să stăm de vorbă și să râdem ca și cum n-am avea nevastă, copii sau bunuri, alaiuri sau slujitori, în așa fel încât, atunci când va veni clipa să le pierdem, lipsa lor să nu ni se pară ceva nou. Sufletul nostru se poate izvorî în sine, își poate ține tovărășie, are cu ce să se îndemne și să țină piept, ce să primească și ce să dea: să nu ne temem că-n singurătatea asta vom lâncezi în trândăvie și plictis.
Michel de Montaigne - Eseuri I, XXXVIII
