Despre creștini și blamarea lor pentru incendiul Romei

 …lumea îi numea „creștini“. Numele li se trage de la Cristos, care, în vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus. Reprimată pentru un moment, această superstiție funestă se răspândea din nou nu numai prin Iudeea, locul de obârșie al acestui flagel, dar și la Roma, unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile sau ticăloșiile și își găsesc mulțime de adepți. Mai întâi, au fost închiși cei ce mărturiseau; apoi, după indicațiile lor, o mulțime de oameni nu atâta dovediți că ar fi pus foc, cât învinuiți de ură față de neamul omenesc. Cei care trebuiau să moară au fost și prefăcuți în prilejuri de batjocură: acoperiți cu piei de fiare, piereau sfâșiați de câini, mulți erau pironiți pe cruci sau dați pradă flăcărilor, iar alții, după ce se întuneca, erau arși ca să servească la iluminat în timpul nopții. Nero își oferise grădinile pentru acest spectacol și dădea o reprezentație de circ, amestecat cu mulțimea, în costum de vizitiu, sau conducând un car de curse. Din care cauză, deși acești oameni erau vinovați și meritau cele mai grele pedepse, acum stârneau mila, fiind sacrificați nu interesului public, ci sălbăticiei unui singur om.

Tacitus — Anale, XV.38

Viața omului

 Dar eu, de câte ori aud vorbindu-se despre aceste chestiuni şi de altele asemenea, nu pot spune hotărât dacă viaţa omului se desfăşoară după o lege a destinului şi după o necesitate imuabilă, sau la voia întâmplării. Într-adevăr, cei mai înţelepţi dintre cei vechi şi cei care le urmează ideile se deosebesc între ei şi mulţi au părerea, adânc întipărită, că zeii nu se preocupă nici de naşterea, nici de sfârşitul nostru, nici, într-un cuvânt, de noi, oamenii: de aceea, zic ei, cei buni au parte de nenorociri şi cei răi de bucurii. Alţii, dimpotrivă, cred că este o legătură între destin şi întâmplările vieţii, dar că aceasta nu e determinată de mersul stelelor, ci de principiile şi de corelaţiile cauzelor naturale; şi totuşi ei ne lasă nouă alegerea felului de viaţă, care, odată ales, determină ordinea inevitabilă a evenimentelor. Căci răul şi binele nu sunt ce crede vulgul: mulţi dintre cei ce par a se lupta cu nevoile sunt fericiţi şi mulţi dintre cei ce înoată în bogăţii sunt cu totul nefericiţi dacă cei dintâi suportă bărbăteşte apăsarea sorţii, iar ceilalţi se folosesc prosteşte de norocul lor. De altminteri, celor mai mulţi oameni nu li se poate scoate din minte ideea că viitorul cuiva e hotărât chiar de la naştere şi, dacă unele se întâmplă altfel decât i-a fost scris, vina o poartă şarlataniile prezicătorilor, care prezic ce nu ştiu: se pierde astfel încrederea într-o ştiinţă care şi-a dat serioase dovezi atât în vremea veche, cât şi într-a noastră.

Tacitus — Anale VI.22

Facerea de bine

 Căci binele făcut nouă numai într-atât ne place, cât credem că putem să ne-achităm de el; când întrece însă cu mult puterea noastră, în loc de recunoștință, îl răsplătim cu ură.

Tacitus — Anale, IV.18

Ciclul istoriei

 “De nu cumva există în tot ce se întâmplă în lume un fel de ciclu, așa încât, precum se schimbă periodic anotimpurile, tot astfel și moravurile; nu toate ale înaintașilor au fost mai bune; chiar și epoca noastră a produs multe fapte de laudă și creații de talent, care ar trebui să fie imitate de urmași. De-ar dăinui însă aceste întreceri în virtute cu strămoșii!”

Tacitus — Anale III,55

Soarta

 Mie, cu cât mai multe fapte, mai noi sau din vechime, îmi tot reamintesc, cu atât mai limpede mi se înfățișează felul în care soarta își bate joc de viața oamenilor; de toate faptele lor.

Tacitus — Anale, III,18