Fericirea nu ține de onoruri, bogăție sau părerile oamenilor

Trecând odată pe o stradă oarecare din Milan, am observat un cerșetor sărac care, presupun, era sătul de mâncare și de băutură, căci glumea și se amuza. Atunci am oftat și le-am vorbit prietenilor care mă însoțeau de nenumăratele suferințe pe care ni le pricinuiește propria nebunie. Căci, prin toate străduințele noastre, asemănătoare acelora care mă frământau pe mine în acea vreme, când sub imboldul poftelor prelungeam povara nefericirii mele sporind-o prin chiar această prelungire, noi toți nu urmăream altceva decât să dobândim bucuria aceea liniștită pe care cerșetorul o câștigase înaintea noastră. Le mai spuneam prietenilor că, probabil, noi nu vom ajunge niciodată la această stare de bucurie. Ceea ce cerșetorul câștigase deja prin câțiva bănuți cerșiți pe stradă, adică bucuria trecătoare a unei fericiri lumești, eu mă sileam să obțin prin chinuitoare subterfugii și ocolișuri. Desigur că bucuria cerșetorului nu era o adevărată bucurie, dar și eu, prin toate acele ambiții ale mele, umblam după o fericire încă și mai înșelătoare. Oricum, cerșetorul părea plin de bucurie, pe când eu eram plin de neliniști; el era împăcat, pe când eu mă simțeam împovărat de griji. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce prefer, să fiu fericit sau să fiu apăsat de temeri, desigur că i-aș fi răspuns că vreau să fiu fericit. Iar dacă mi s-ar fi cerut să aleg între a fi asemenea cerșetorului și a rămâne eu însumi, firește că aș fi ales propria mea viață, așa apăsată de griji și temeri cum era ea. Ar fi fost, desigur, o alegere greșită. Cum aș fi putut pretinde că am dreptate? Căci nu trebuia să mă socot mai presus decât acel cerșetor doar prin faptul că eram mai învățat, deoarece în știința mea nu căutam să aflu bucurie, ci voiam doar ca prin ea să plac oamenilor, dar nu ca să-i instruiesc, ci pur și simplu numai ca să le fiu pe plac.

Sf. Augustin - Confesiuni, VI,9

Echilibrul fericirii și al tristeții

Începu să le spună, cu o abundență mai mare de cuvinte, că oricât de fericit ar fi cineva, există mereu câte ceva spre care tânjește. Ce încă nu a obținut. Ceva ce-i lipsește ca să poată fi cu adevărat fericit. Nu există om care să spună că nu mai are nici o dorință. De îndată ce a primit un cadou din partea sorții, se gândește la alt cadou pe care ar vrea să-l primească. Și nu se pune problema ca cel nou să fie mai prețios, mai consistent decât primul - nici pomeneală! E vorba doar despre ceva ce încă nu are și dorește cu tot dinadinsul să obțină. Iar asta îi asigură echilibrul fericirii - simte că nu va fi fericit până ce nu-și va primi cadoul dorit. Ca apoi să râvnească din nou la altceva.

La fel e și cu tristețea. Oricât de mare ar fi durerea mereu există câte ceva care te consolează, te ferește de disperare. Orice ar fi și oricum i-am zice: obligație, datorie, ceva ce, în ciuda tristeții, trebuie dus la bun sfârșit. În caz de deces, este grija față de cei rămași în viață, pe care cel dispărut i-a îndrăgit. În orice tragedie tot mai există câte ceva care-ți aduce un strop de alintare și nu poate fi neglijat: o muncă deja începută, grija față de cineva sau ceva ce a rămas pe umerii noștri, fie că e vorba de o rudă, un servitor sau un animal - e totuna. Cineva pentru care ești nevoit să rămâi în viață, să lucrezi, cineva care are nevoie de tine. Dar se poate ca până și grandoarea doliului să constituie o consolare.

Miklos Banffy - Trilogia transilvană II, Cumpăniți

Fericirea

Fericirea e atât de rară, fiindcă poate fi atinsă numai după bătrânețe, la vârsta senilității, pe care puținor muritori le e dat s-o trăiască.

Emil Cioran - Silogismele amărăciunii