Trecând odată pe o stradă oarecare din Milan, am observat un cerșetor sărac care, presupun, era sătul de mâncare și de băutură, căci glumea și se amuza. Atunci am oftat și le-am vorbit prietenilor care mă însoțeau de nenumăratele suferințe pe care ni le pricinuiește propria nebunie. Căci, prin toate străduințele noastre, asemănătoare acelora care mă frământau pe mine în acea vreme, când sub imboldul poftelor prelungeam povara nefericirii mele sporind-o prin chiar această prelungire, noi toți nu urmăream altceva decât să dobândim bucuria aceea liniștită pe care cerșetorul o câștigase înaintea noastră. Le mai spuneam prietenilor că, probabil, noi nu vom ajunge niciodată la această stare de bucurie. Ceea ce cerșetorul câștigase deja prin câțiva bănuți cerșiți pe stradă, adică bucuria trecătoare a unei fericiri lumești, eu mă sileam să obțin prin chinuitoare subterfugii și ocolișuri. Desigur că bucuria cerșetorului nu era o adevărată bucurie, dar și eu, prin toate acele ambiții ale mele, umblam după o fericire încă și mai înșelătoare. Oricum, cerșetorul părea plin de bucurie, pe când eu eram plin de neliniști; el era împăcat, pe când eu mă simțeam împovărat de griji. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce prefer, să fiu fericit sau să fiu apăsat de temeri, desigur că i-aș fi răspuns că vreau să fiu fericit. Iar dacă mi s-ar fi cerut să aleg între a fi asemenea cerșetorului și a rămâne eu însumi, firește că aș fi ales propria mea viață, așa apăsată de griji și temeri cum era ea. Ar fi fost, desigur, o alegere greșită. Cum aș fi putut pretinde că am dreptate? Căci nu trebuia să mă socot mai presus decât acel cerșetor doar prin faptul că eram mai învățat, deoarece în știința mea nu căutam să aflu bucurie, ci voiam doar ca prin ea să plac oamenilor, dar nu ca să-i instruiesc, ci pur și simplu numai ca să le fiu pe plac.
Sf. Augustin - Confesiuni, VI,9