Se afișează postările cu eticheta Goethe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Goethe. Afișați toate postările

Eternitatea - Împărăția lui Dumnezeu

Este vorba, însă, de ceea ce eu numesc eternitate. Pioșii o numesc împărăția lui Dumnezeu. Căci îmi spun: noi, toți oamenii aceștia care vrem mai mult, noi, cei bântuiți de dor, cei care avem o dimensiune în plus, n-am putea trăi defel dacă în afara aerului acestei lumi n-ar mai exista și un alt aer pe care să-l respirăm, dacă în afară de timp n-ar mai exista și eternitatea care, iată, nu-i altceva decât tărâmul celor adevărați. Acestui tărâm îi aparțin muzica lui Mozart și poeziile marilor tăi poeți, lui îi aparțin sfinții care au săvârșit minuni, care au murit ca martiri, dând oamenilor un exemplu măreț. Dar tot eternității îi aparține și orice imagine a unei fapte adevărate, puterea oricărui sentiment adevărat, chiar dacă nimeni n-o cunoaște, chiar dacă nimeni n-o așterne pe hârtie, pentru a o transmite lumii de mai târziu. În eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă.
Evlavioșii au avut cele mai multe cunoștințe despre aceste lucruri, a continuat ea gânditoare. De aceea, din ea s-au tras sfinții și ceea ce la ei se cheamă "comunitatea celor sfinți". Sfinții sunt adevărații oameni, frații apostoli ai Mântuitorului. Toată viața noastră mergem pe drumul​ care urmează să ne ducă spre ei, cu fiecare faptă bună, cu fiecare gând îndrăzneț, cu fiecare iubire. Comunitatea celor sfinți a fost reprezentată, în epocile trecute, de pictori pe fundalul unui cer de aur, strălucitor, frumos și învăluit de pace - ea nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce, mai înainte numisem "eternitate". Ea este împărăția de dincolo de timp și de aparențe. Iată, acolo este locul nostru, acolo ne putem simți și noi că acasă, într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce ne este nouă dor de moarte. Acolo îl vei găsi din nou pe Goethe al tău, pe Novalis și pe Mozart al tău, iar eu îi voi găsi pe sfinții mei, pe Cristoffer, pe Philipp de Neri și pe toți ceilalți. Există foarte mulți sfinți care mai întâi au fost păcătoși înrăiți, chiar și păcatul poate fi un drum care să te ducă spre sfințenie, păcatul și viciul. Ah, Harry, suntem nevoiți să bâjbâim prin atâta noroi și absurditate până să ajungem acasă! Și n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă.

Hermann Hesse - Lupul de stepă

Mefistofel își atacă psihotronic vrăjmașii :)

AL PATRULEA SOLDAT:

S-a petrecut cum n-aș ști spune:
A fost o fierbințeală ziua-ntreagă,
O teamă grea, apăsătoare zăpușeală.
Unul mai sta, altul cădea cu fața bleagă.
În bâjbâială se lovea,
Vrăjmașul sub loviri cădea,
Și ca o ceață-n fața ochilor plutea.
Și zumzuia și fremăta-n urechi neîncetat.
La fel mereu, și-acum aicea stăm,
Și înșine nu dumirim ce s-a-ntâmplat.

Goethe - Faust II (act IV)

Frumusețea fără personalitate e nimic

CHIRON:
Nimic frumusețea femeiască nu înseamnă,
Deoarece e chip rigid din fire;
Numai acea ființă merită slăvire,
Din care veselia se desprinde și viața, izvorăște.
Frumusețea-i fericită de ea însăși,
Dar vraja grației te ia, te cotropește...

Goethe - Faust II (act II)

Dorințele se împlinesc celor îndrăzneți

Ca să-ți împlinești dorințe,
Uită-te la cea lucire!
Somnul e veșmânt, aruncă-l,
Că ție piedică la fire.
N-amâna, să te încumeți,
Când cei mulți stau cu sfială.
Cel ales, de se pricepe,
Poate totul cu-ndrăzneală.

Goethe - Faust II (act I)

Frumusețea fără personalitate e împietrită

CHIRON:

Ce!.. Frumusețea la femei nu spune
Nimic, e-adesea-ncremenit obraz;
Slăvesc ființa ce tâșnește-anume
Cu chef de viață, în extaz.
În sine frumusețea-i fericită,
Dar grația-i de neînvins ispită.

Goethe - Faust II (7399-7404)

După Goethe, uimirea în fața tainelor și a tiparelor lumii este suprema trăire la care poate ajunge omul

Nu-n amorțire-mi caut eu salvare;
Ce-i bun la om, stă în înfiorare;
Simțirii lumea-i dă un mare preț,
Pe om cumplitu-l face, zguduind, măreț.

Goethe - Faust II (6271-6274)

Mefisto dezvăluie secretul tinereții veșnice

MEFISTO:

E un leac
Fără de doctori, vrăji, nimic nu costă:
Afară ieși în câmp, treci la atac
Și ară, sapă, drept ripostă;
Fă-ți rostul și să-ți fii pe plac
În strâmtu-ţi cerc fără prihană,
Hrănește-te cu simplă hrană;
Trăiești ca vita între vite,-ngrași
Ogorul, strângi recoltă, te simți bine;
E leacul cel mai bun, să nu te lași,
Tot  tânăr ca octogenar spre-a te menține.

Goethe - Faust (2351-2361)

Dacă nici Mefisto nu știe cum se răzbește în viața asta...

Amice, totul vine de la sine;
În viață te descurci de cum te-ncrezi în tine.

Goethe - Faust (2061-2062)

Originea Răului

MEFISTO:

Sunt parte-a părții ce-a fost totul la-nceput,
O parte-a beznei ce lumina și-a născut,
Lumina falnică ce Nopții-mume
Rangu-i dispută, spațiul să-i consume,
Dar tot nu izbutește, căci, cu toată
Silința, e de corpuri strâns legată.
Din corpuri curge, grație corpurilor dând,
Și-un corp o-mpiedică în cale;
Nu am speranța dăinuirii sale
Și va pieri cu corpurile prea curând.

Goethe - Faust I (1349-1358)

Știința nu poate dezvălui tainele naturii

FAUST:

Gemând de taine-n plină zi,
Natura vălurile nu-și sumete
Și, ce în duhu-ţi nu va dezveli,
Nu-i smulgi tu cu șuruburi și manete.

Goethe - Faust (672-675)

Cunoașterea vine din interior

FAUST:

E pergamentul, în sfințenia-i, o fântână
Ce setea ți-o astâmpără pe veci?
Nu afli-nviorare până
Din propriu-ți suflet nu țâșnește, deci.

Goethe - Faust I (566-569)

Rațiunea incompatibilă cu natura umană

MEFISTO:

Vezi doar că omu,-n chinuri, nu-i ferice.
De-aceeași teapă este-al lumii zeu pitic
Și tot ciudat ca-n prima zi. Un pic
Mai bine-ar fi trăit el dacă
N-ai fi lăsat lumina ta la el să treacă.
El Rațiune-i spune, dar
Mai fiară-l face decât fiara chiar.

Goethe - Faust (280-286)

Sâmburi de romantism

FAUST:

Nu-n amorţire-mi caut eu salvare;
Ce-i bun la om, stă în înfiorare;
Simţirii lumea-i dă un mare preț,
Pe om cumplitu-l face, zguduind, măreţ.

Faust, Goethe

Diavolul sfătos

MEFISTO:
Amice, totul vine de la sine;
În viaţă te descurci de cum te-ncrezi în tine.

Faust, Goethe v. 2061-2062

Alchimie & gnosticism în autodescrierea lui Mefisto (diavolul)

MEFISTO:

Sînt parte-a părţii ce-a fost totul la-nceput,
O parte-a beznei ce lumina și-a născut,
Lumina falnică ce Nopţii-mume
Rangu-i dispută, spaţiul să-i consume,
Dar tot nu izbutește, căci, cu toată
Silinţa, e de corpuri strîns legată.
Din corpuri curge, grație corpurilor dînd,
Şi-un corp o-mpiedică în cale;
Nu am speranţa dăinuirii sale
Şi va pieri cu corpurile prea curînd.

Faust, Goethe - versurile 1349–1358

Rațiune vs. Natură

Ferice de mai poți spera
Să ieşi din marea asta-a rătăcirii!
O, ce nu ştii, nespus te-ar ajuta
Ce știi nu ți-e în folosinţa firii.

Faust, Goethe