Dragostea învinge

De bună seamă, atâta doar că însușirile alese pe care cerul le sădise în sufletul lui vrednic i-au fost amarnic ferecate într-un ungher al inimii de soarta lui pizmașă, cu strașnice cătușe pe care dragostea le-a frânt, mai tare fiind ca soarta; căci numai dânsa, dragostea, ca una care ațâță mințile adormite, a izbutit cu forța ei să împingă către lumină toate însușirile ascunse care zăceau în el orbite de-o ceață nemiloasă, vădind cu limpezime din ce prăpăstii de întuneric poate să scoată la lumină simțirile robite ei și pe ce plaiuri însorite se poate înălța.

Giovanni Boccaccio - Decameronul V, I

Virtutea înnobilează. Diferența dintre clase e doar un construct social

Numai virtuțile au fost acelea care i-au deosebit pe oameni încă de la început, căci de născut ei toți se nasc și s-au născut de o potrivă; iar cei îmbelșugați în ele și care s-au purtat după îndemnul lor, acelora li s-a zis nobili, iar celorlalți, oameni de rând. Și chiar dacă apoi, cu vremea, potrivnice obiceiuri au dat la fund această lege, ea dăinuiește totuși, căci bunele deprinderi și firea omenească nu i-au stricat orânduiala și nici n-au dat-o la o parte. De aceea, orice om care trăiește și se poartă precum virtuțile îl învață se dovedește a fi de neam, și cine-l socotește altminteri greșește el și nu acela ce pe nedrept e ponegrit. Uită-te-n jurul tău la nobilii ce-ți stau în preajmă și cercetează-le virtutea, deprinderile și purtarea; te uită apoi și la Guiscardo; și, dacă vrei să judeci drept și fără părtinire, ai să te vezi silit să spui că el e adevăratul nobil și toți ceilalți niște mojici.

Giovanni Boccaccio - Decameronul IV,1

Cel mai lung pasaj anticlerical din Decameronul

Călugării au fost pe vremuri oameni cucernici și de treabă, dar cei ce-și zic astăzi așa și drept aceia vor să treacă, nu mai au nimic de călugări în ei, decât cel mult sutana și nici aceea barem nu e cu adevărat sutană; căci, de unde în trecut cei care-au dat ființă și-au pus temei călugăriei o porunciseră făcută din țesătură aspră, strâmtă, sărăcăcioasă, astfel încât prin ea să se oglindească sufletul, sufletul lor ce nu căuta la cele pământești când trupul și-l acopereau în straie așa de păcătoase, astăzi, în schimb, călugării își fac sutane largi, lucioase, căptușite, croite din postavuri scumpe și după moda și tipicul pontifical, numai ca să se umfle în pene, fără sămânță de rușine, prin piețe și biserici, așa cum fac mirenii cu straiele de sărbătoare. Și-ntocmai ca pescarul care trudește cu năvodul să prindă mai mulți pești deodată, așa și ei, înfășurându-și pulpanele împrejur, se străduiesc din răsputeri să prindă pe sub ele mironosițe, văduve, tot soiul de femei nătânge, ba și bărbați, că dumnealor numai la asta se gândesc, și de-altele nici că le pasă. De aceea, ca s-o spun mai deslușit și mai pe șleau, ăștia nu poartă nicidecum sutană de călugăr, ci doar culorile sutanei. De unde în trecut călugării umblau după mântuirea oamenilor, astăzi umblă după femei și după avuții; că toată râvna lor au pus-o și-o pun și azi în a speria cu vorbe umflate și povești cugetul celor proști și-n a le arăta că prin pomeni și slujbe își curăță păcatele, astfel încât dreptcredincioșii să vie să le-aducă lor - ce din huzur și lene, nu din credință s-au grăbit s-ajungă la călugărie - care o pâine, care vin, care bucate de sufletul morților. E drept, nu-i vorbă, că pomana și rugile răscumpără păcatele făcute; dar dacă cei ce fac pomeni ar ști cui i le fac sau de-ar ajunge să cunoască mai bine preoțimea, le-ar ține mai degrabă pentru folosul lor sau le-ar zvârli la porci. Și fiindcă dumnealor călugării știu bine că pe cât scoboară numărul celor cu avuții, pe atâta crește bunăstarea și avuția lor, se străduiesc care de care cu sperietori și baliverne să-i facă pe ceilalți să nu-și mai adune bogății, ca să rămâie ei stăpâni pe ele pân' la urmă. Ei înfierează desfrânarea trupească și dezmățul, pentru ca cei ce-s vinovați să-și pună frâu la pofte și femeile să le rămână lor; ei blestemă cămătăria și tot câștigul necurat pentru ca, luând ei banii, vezi Doamne pentru a-i da înapoi, să-și poată face sutane și mai largi, să-și cumpere episcopii și alte ranguri și mai suspuse cu banii ce ziceau c-ar duce la pierzanie pe cei ai cui erau. Iar când sunt dojeniți pentru atare fapte și pentru alte multe la fel de rușinoase, ei socotesc că e de ajuns să zică: ,,fă cum spunem noi și nu cum facem noi”, pentru ca în felul ăsta s-alunge de la dânșii povara oricăror păcate, ca și cum oile ar putea să deie dovadă de mai multă tărie și statornicie decât păstorii care le pasc, și ca și cum ei n-ar ști că vorbele acestea sunt pricepute anapoda de cei cărora li se spun. Călugării de acuma vor ca oamenii să facă așa cum îi învață ei, să le umple adică pungile cu galbeni sunători, să le mărturisească toate tainele, să se țină curați, să fie răbdători, să ierte greșelile aproapelui, să se păzească de bârfeală, toate lucruri sfinte, frumoase și cinstite; dar cu ce scop anume? Pentru ca ei să poată face ceea ce n-ar putea să facă dacă mirenii ar face altminteri decât cum îi învață ei. Cine nu știe oare că lenea fără bani nu s-ar mai ține pe picioare? Dacă tu îți cheltui banii în desfătări și în petreceri, călugărul n-o să mai poată să huzurească în mănăstire; dacă tu umbli cu femei, călugărul, sărmanul, cum să-și apuce și el rândul? Dacă nu știi să rabzi și nici să ierți aproapelui, călugărul n-o să cuteze să-ți vină-n casă și să-ți spurce femeia și copila. Dar la ce bun să înșir faptă de faptă în parte? Destul să spun atâta că, ori de câte ori vin c-un răspuns de soiul ăsta, ei singuri se învinovățesc. De socotesc că nu-s în stare să țină piept ispitelor și să trăiască cu evlavie, de ce nu stau închiși în casă? Ori, dacă vor să fie sfinți, atunci de ce n-ascultă cealaltă vorbă a Evangheliei, ce zice: „Hristos a început prin faptă și apoi prin propovăduire”? Să facă ei mai întâi și după aceea să învețe și pe alții! Că eu, de când mă știu pe lume, văzut-am dintre ei cu miile trăind și desfătându-se nu numai cu femei mirene, dar chiar și cu călugărițe; și încă dintr -aceia ce mai amarnic strigă când predică în amvon. Și noi adică să ne luăm chiar după unii ca aceștia? Ieie-se cine-o vrea și facă cum îl taie capul, că Dumnezeu și-așa cunoaște de-i bine ori nu cum a făcut.

Giovanni Boccaccio - Decameronul, III.7

Starea preoțimii din timpul lui Boccaccio

[...] omul își dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoții păcătuiau cu toții prin desfrânări trupești și nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar și-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaște frâul pocăinței ori al rușinii, până într-atât încât femeile stricate și copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câștiga favoruri. Și apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi, robiți pântecului ca dobitoacele și fără altă grijă decât desfrâul lor. Și tot umblând să-i cunoască mai văzu că-s și zgârciți și atât de lacomi de bani, încât vindeau și cumpărau sângele asupriților, chiar și pe cel creștinesc și deopotrivă cu el și lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că țineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoț cu ele și având atari samsari încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toți negustorii câți se aflau acolo. Și simoniei lor nerușinate îi ziceau chipurile ‘procuratură’, iar lăcomiei fără frâu ‘susținere’, vezi Doamne! Ca și cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înțelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase și ca și cum s-ar fi lăsat și el înșelat ca oamenii de rând de numele pe care li-l dădeau lucrurile.

Giovanii Boccaccio - Decameronul

Diferența dintre tineri şi bătrâni în chestiuni de amor

Desigur, recunosc şi eu că tinerii știu scutura mult mai vârtos blăniţele, dar cei mai vârstnici, ca unii ce-s mai pricepuți, cunosc mai bine locurile unde se îndeasă puricii. Şi e de mii de ori mai bine să te alegi mai cu puţin, dar mai cu gust, decât cu mult şi fără nici un gust; că trapul, cât ai fi de tânăr, te osteneşte şi te frânge, pe câtă vreme pasul lin, deşi te duce cu întârziere la han, măcar te duce odihnit.

Boccaccio - Decameronul VIII, 7

Un călugăr înșiră toate moaștele văzute

Întâi și întâi mi-a arătat degetul Sfântului Duh, nevătămat și întreg, să juri că e aievea; pe urmă moțul îngerului ce i s-a arătat Sfântului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coastă de-a lui Verbum caro; o bucățică din veșmântul sfintei credințe catolice; vreo două sau trei raze din steaua ce-au văzut-o magii la răsărit; o bărdăcuță cu sudoare de-a sfântului Mihai când s-a bătut cu diavolul; falca morții sfântului Lazăr și alte asemeni [...] bătrânul m-a făcut părtaș la moaște și mi-a dat unul din dinții sfintei cruci și într-o ulcică o fărâmă din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana arhanghelului Gavril...

Boccaccio - Decameronul VI, 10

Cum se deosebește nobilimea de prostime

... același Creator ne-a zămislit tuturor un suflet cu forțe și însușiri egale. Numai virtuțile au fost acelea care i-au deosebit pe oameni încă de la început, căci de născut ei toți se nasc și s-au născut deopotrivă; iar cei îmbelșugați în ele și care s-au purtat după îndemnul lor, acelora li s-a zis nobili, iar celorlalți, oameni de rând. Și chiar dacă apoi, cu vremea, potrivnice obiceiuri au dat la fund această lege, ea dăinuiește totuși, căci bunele deprinderi și firea omenească nu i-au stricat orânduiala și nici n-au dat-o la o parte.

Boccaccio - Decameronul VI, 1

Iubirea nu-i păcat

... am săvârșit păcatul pe care tinerețea îl poartă în firea ei, și care, dac-ai dori să-l lepezi, ar însemna să-ți lepezi însăși tinerețea; iar dacă cei bătrâni ar vrea să-și amintească c-au fost și ei odată tineri și ca atare ar măsura greșeala celorlalți după greșeala lor și pe a lor după a celorlalți, păcatu-acesta n-ar mai fi atât de mare și de greu...

Boccaccio - Decameronul II, 6

Cum era la 1300 așa-i și acum

... omul își dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoții păcătuiau cu toții prin desfrânări trupești și nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar și-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaște frâul pocăinței ori al rușinii, până într-atât încât femeile stricate și copilandrii ajunseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câștiga favoruri. Și apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi, robiți pântecelui ca dobitoacele și fără altă grijă decât desfrâul lor. Și tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s și zgârciți și atât de lacomi de bani, încât vindeau și cumpărau sângele asupriților, chiar și pe cel creștinesc și deopotrivă cu el și lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele...

Boccaccio - Decameronul I, 2