Giovanni Boccaccio - Decameronul, III.7
Cel mai lung pasaj anticlerical din Decameronul
Călugării au fost pe vremuri oameni cucernici și de treabă, dar cei ce-și zic astăzi așa și drept aceia vor să treacă, nu mai au nimic de călugări în ei, decât cel mult sutana și nici aceea barem nu e cu adevărat sutană; căci, de unde în trecut cei care-au dat ființă și-au pus temei călugăriei o porunciseră făcută din țesătură aspră, strâmtă, sărăcăcioasă, astfel încât prin ea să se oglindească sufletul, sufletul lor ce nu căuta la cele pământești când trupul și-l acopereau în straie așa de păcătoase, astăzi, în schimb, călugării își fac sutane largi, lucioase, căptușite, croite din postavuri scumpe și după moda și tipicul pontifical, numai ca să se umfle în pene, fără sămânță de rușine, prin piețe și biserici, așa cum fac mirenii cu straiele de sărbătoare. Și-ntocmai ca pescarul care trudește cu năvodul să prindă mai mulți pești deodată, așa și ei, înfășurându-și pulpanele împrejur, se străduiesc din răsputeri să prindă pe sub ele mironosițe, văduve, tot soiul de femei nătânge, ba și bărbați, că dumnealor numai la asta se gândesc, și de-altele nici că le pasă. De aceea, ca s-o spun mai deslușit și mai pe șleau, ăștia nu poartă nicidecum sutană de călugăr, ci doar culorile sutanei. De unde în trecut călugării umblau după mântuirea oamenilor, astăzi umblă după femei și după avuții; că toată râvna lor au pus-o și-o pun și azi în a speria cu vorbe umflate și povești cugetul celor proști și-n a le arăta că prin pomeni și slujbe își curăță păcatele, astfel încât dreptcredincioșii să vie să le-aducă lor - ce din huzur și lene, nu din credință s-au grăbit s-ajungă la călugărie - care o pâine, care vin, care bucate de sufletul morților. E drept, nu-i vorbă, că pomana și rugile răscumpără păcatele făcute; dar dacă cei ce fac pomeni ar ști cui i le fac sau de-ar ajunge să cunoască mai bine preoțimea, le-ar ține mai degrabă pentru folosul lor sau le-ar zvârli la porci. Și fiindcă dumnealor călugării știu bine că pe cât scoboară numărul celor cu avuții, pe atâta crește bunăstarea și avuția lor, se străduiesc care de care cu sperietori și baliverne să-i facă pe ceilalți să nu-și mai adune bogății, ca să rămâie ei stăpâni pe ele pân' la urmă. Ei înfierează desfrânarea trupească și dezmățul, pentru ca cei ce-s vinovați să-și pună frâu la pofte și femeile să le rămână lor; ei blestemă cămătăria și tot câștigul necurat pentru ca, luând ei banii, vezi Doamne pentru a-i da înapoi, să-și poată face sutane și mai largi, să-și cumpere episcopii și alte ranguri și mai suspuse cu banii ce ziceau c-ar duce la pierzanie pe cei ai cui erau. Iar când sunt dojeniți pentru atare fapte și pentru alte multe la fel de rușinoase, ei socotesc că e de ajuns să zică: ,,fă cum spunem noi și nu cum facem noi”, pentru ca în felul ăsta s-alunge de la dânșii povara oricăror păcate, ca și cum oile ar putea să deie dovadă de mai multă tărie și statornicie decât păstorii care le pasc, și ca și cum ei n-ar ști că vorbele acestea sunt pricepute anapoda de cei cărora li se spun. Călugării de acuma vor ca oamenii să facă așa cum îi învață ei, să le umple adică pungile cu galbeni sunători, să le mărturisească toate tainele, să se țină curați, să fie răbdători, să ierte greșelile aproapelui, să se păzească de bârfeală, toate lucruri sfinte, frumoase și cinstite; dar cu ce scop anume? Pentru ca ei să poată face ceea ce n-ar putea să facă dacă mirenii ar face altminteri decât cum îi învață ei. Cine nu știe oare că lenea fără bani nu s-ar mai ține pe picioare? Dacă tu îți cheltui banii în desfătări și în petreceri, călugărul n-o să mai poată să huzurească în mănăstire; dacă tu umbli cu femei, călugărul, sărmanul, cum să-și apuce și el rândul? Dacă nu știi să rabzi și nici să ierți aproapelui, călugărul n-o să cuteze să-ți vină-n casă și să-ți spurce femeia și copila. Dar la ce bun să înșir faptă de faptă în parte? Destul să spun atâta că, ori de câte ori vin c-un răspuns de soiul ăsta, ei singuri se învinovățesc. De socotesc că nu-s în stare să țină piept ispitelor și să trăiască cu evlavie, de ce nu stau închiși în casă? Ori, dacă vor să fie sfinți, atunci de ce n-ascultă cealaltă vorbă a Evangheliei, ce zice: „Hristos a început prin faptă și apoi prin propovăduire”? Să facă ei mai întâi și după aceea să învețe și pe alții! Că eu, de când mă știu pe lume, văzut-am dintre ei cu miile trăind și desfătându-se nu numai cu femei mirene, dar chiar și cu călugărițe; și încă dintr -aceia ce mai amarnic strigă când predică în amvon. Și noi adică să ne luăm chiar după unii ca aceștia? Ieie-se cine-o vrea și facă cum îl taie capul, că Dumnezeu și-așa cunoaște de-i bine ori nu cum a făcut.
