297. Să se împodobească cu sfială, ochii lui să fie plecați, dar sufletul să-i fie în cer în toată clipa. Să stea departe de certuri. Să fie supus binelui. Să fie harnic la lucrul de mână. Să-și amintească de sfârșit. Să se bucure mereu cu speranță. Se cuvine de asemenea să se roage fără încetare. Să mulțumească pentru tot lucrul. Să îndure la necaz. Să fie smerit față de toată lumea. Să-și păzească strașnic inima de orice gând necurat. Să urască mândria pe care Dumnezeu o urăște. Să fie cumpătat în tot lucrul. Să-și abată ochii de la trup. Să trăiască mereu în înfrânare cu stăruință. Să mănânce sărăcăcios. Să-și strângă comoară în cer după porunca milostivirii. Să-și poarte veșmântul în sărăcie. Să-și cerceteze zilnic faptele. Să nu se mai lege de treburile vieții. Să nu ducă o viață de nepăsare și de trândăvie, ci să imite viața sfinților săi părinți. Să fie împreună cu cei care se țin de virtuți. Să sufere cu cei căzuți și să plângă mult pentru aceștia. Dar să nu-i osândească pe cei care se întorc la păcat și nici să nu-i judece. Ba se cuvine să se osândească pe sine și să-și mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Să-i învețe pe neștiutori. Să-i încurajeze pe deznădăjduiți. Să-i slujească pe cei bolnavi. Să spele picioarele sfinților. Să deprindă primirea de oaspeți și dragostea frățească. Să facă pace cu frații săi de credință. Să se îndepărteze de toți ereticii și de vorbele lor. Cel care face astfel este călugăr.
Patericul copt - Apoftegmele părinților deșertului