Lupul de stepa by Hermann HesseMy rating: 5 of 5 stars
Recitită a doua oară. Cred că orice carte esențială trebuie citită de două sau mai multe ori. Asta încerc să fac în ultima vreme. Ceea ce spune Thomas Mann despre Muntele vrăjit este valabil și pentru afirmația de mai sus:
Ce v-aș putea spune despre această carte și despre felul în care ar trebui ea citită? Cred că modul deosebit în care este construită compoziția ei face ca plăcerea lecturii să fie mai mare și mai profundă când o citești a doua oară - așa cum și muzica trebuie să-ți fie cunoscută ca s-o poți savura cu adevărat.
Tot cărticica asta e de folos pentru a înțelege ce mare parodie a reușit să realizeze Hesse în cealaltă mare carte a lui Jocul cu mărgele de sticlă - care, fără această cheie, ar părea doar un uriaș volum plictisitor și fără sens.
Toate review-urile erudite ale cărții au explicat deja până la plictiseală ideile pe care le-a propus Hesse: lupta dintre natură și spirit, simplista concepție cum că individul este compus din om (spirit)/ lup (natură) pe când el, de fapt, e compus dintr-o mulțime de euri etc.
Mie mi-a plăcut mai mult concepția Eternității, când omul va fi izbăvit de tirania timpului și a personalității. Am mai întâlnit asemenea concepții în cărticele despre Zen și filosofia budistă.
Cartea se încheie perfect cu sfatul unuia dintre Nemuritori - Mozart:
Trebuie să înveți să râzi, iată ce ți se cere. Trebuie să pătrunzi latura umoristică a vieții, umorul negru al acestei vieți. Trebuie să trăiești și să înveți să râzi. [...] Trebuie să înveți să asculți această blestemată muzică radiofonică a vieții, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveți să râzi de disonanțele ei. Gata, nu ți se cere mai mult de-atîta.
Această idee, cum că viața trebuie trăită nu înțeleasă apare de mai multe ori în Lupul de stepă.
View all my reviews
